Advertisements

Chiriași la Cluj

Reiau (după FICT) mini-romanul meu cu (prea, așa mi s-a zis) puține personaje Chiriaș la Cluj, dezvoltând profilurile protagoniștilor și firul acțiunii:

      Într-o după-amiază de sâmbătă, la început de Florar, pe strada Brașov din Cluj sosi un chiriaș. Cândva cel mai liniștit cartier al urbei de pe Someșul Mic, în ultimii ani, Andrei Mureșanu se cam sălbăticise și doar prețul prohibitiv al terenului reușea să mai conserve ceva din farmecul locului. Față de alte cartiere, aspectul era încă unul clasic (mai multe case individuale), cu toate că și aici se renova în draci. Apăruseră vile inclusiv în grădini, așa cum era și cea în care tocmai se muta Hip, așezată după niște nuci. Ar fi fost mai potrivit să locuiască acolo, bunăoară, un avocat cu mulți copii – ei puteau ocupa, mai degrabă, dormitoarele de la etaj, sub privirea atentă a unei guvernante – nu personajul cel amuzat de nepotriveală, ca și cum n-ar fi fost chiar el în situația cu pricina. Noul chiriaș părea conștient și nu prea de privilegiul de-a dormi și visa în perimetrul unor case locuite cândva de Lucian Blaga (pe Măcinului, fosta Martinuzzi) și Ion Agârbiceanu (la numărul 31 pe strada Andrei Mureșanu) ori de filozoful D. D. Roșca. La câteva numere mai încolo se afla vila ridicată de Alexandru Lapedatu, fost președinte al Senatului și al Academiei între războaie.

      — Cum e să stai între bustul lui Agârbiceanu și cel al lui Lapedatu? îl întrebă șefa lui, c-o urmă de invidie.

      — Nicicum, veni răspunsul, Hip admițând apoi că nu ținuse cont de compania înaintașilor în traseul imobiliar.

      Făcu o plimbare până la statui, totuși. Chiar dacă prioritar era prezentul, trecutul merita și el atenție, măcar fugar. Află c-un drum  că vizavi de Lapedatu locuise Ion Mușlea, directorul Bibliotecii Universitare și ctitorul Arhivei de Folclor. Cât despre bustul lui Agârbiceanu, pomenit de șefa lui (pe care o curta fără mari șanse, dorindu-și totuși să-i fie mai mult decât atât), Hipolit auzise câteva istorii livrești.

      Intersecția actualei străzi Brașov cu Andrei Mureșanu fusese scena unor întâlniri pe tăcute, între Agârbiceanu și Blaga, pe când erau marginalizați de către comuniști. Filozoful locuia ceva mai sus, la etajul unei casei aparținând cumnatului său, notar, și ajungea în cursul plimbării sale cotidiene la intersecția unde se afla casa poetului exact la momentul în care acesta, cu precizie de ceasornic, ieșea să măture strada. Citise relatarea într‑un interviu al lui I. D. Sîrbu:

      „Într-o zi, Eta Boeriu – care locuia atunci la sora ei, pe strada Cantemir – mă chemă și mă ascunse într-o grădină înaltă de unde puteam vedea foarte bine și strada Văcărescu (pe care își continua drumul Blaga), și strada Andrei Mureșanu, unde era casa lui Agârbiceanu. Am stat acolo și am așteptat, ascunși după niște tufe dese de liliac. Agârbiceanu, încins cu un șorț albastru, mătura trotuarul din fața casei sale: în fiecare zi, la această oră, popa Agârbiceanu își mătura curtea și trotuarul. Iarna, vara, toamna, totdeauna. Blaga sosea din oraș și se oprea sus, în dreptul străzii Cantemir. Se oprea și privea spre Agârbiceanu.

      Se oprea din măturat și Popa. Fără să-și vorbească, fără să-și facă semne (erau cam la 30 de metri unul de celălalt, pe linia diagonalei pe al cărui mijloc, azi, este așezat superbul bust al lui Agârbiceanu, făcut de Ladea), deci, se opreau amândoi și se priveau: Agârbiceanu cu mătura în mână, Blaga cu mâinile la spate. Se priveau.Tăceau, tăceau câteva minute în șir. Apoi Blaga își pleca privirea și pleca în sus, iar Agârbiceanu își relua măturatul, devenit ritualʼʼ.

      La întoarcere spre curtea din spatele casei vechi, pe care moștenitorii încă se mai judecau, avu o iluzie optică. Intrarea se făcea printr-o breșă în gardul de la stradă, un loc destinat unei poteci auto între casa dărăpănată și o alta ceva mai arătoasă, în vârf c-un turn înalt, ca de castel. Apărate de garduri, cele două case își dezvăluiau privirii doar formele, părți invizibile din tencuiala lor legând cu regnul vegetal relații trainice, pe care Hip bănuia că nici justiția nu le va mai putea desface.

        În grădina din dreapta duhănea un ins cu mustață, iar în cea din stânga lui, una fără gard, băltea un ochi de apă. Casele se oglindeau acolo cu vârful în jos, iar imaginea tulbură imaginaţia chiriaşului: oare se putea întoarce și orașul, în timp, de-acolo unde fusese aruncat – de pe culmile progresului și civilizației? Dar timpul părea suspendat undeva între post-comunism, neoliberalism și post-adevăr, într-un loc de unde nu se mai zărea cale de întoarcere. Iluzia se resorbi, asemeni drumul întrezărit, în geografia locului – dominată azi, în anotimpul în care ziua creștea peste noapte, de botanică.

Prima ediție a cărții mai este disponibilă aici sau la Book Corner Librarium. Continuarea foiletonului pe www.cluj.social

Advertisements

Lasă un răspuns