Advertisements

Cazul Carmen V.

      Esența muncii unui criminalist, fie că era procuror sau ofițer de miliție, n-a stat niciodată în aspectele dure ori sângeroase ale cazurilor cercetate, ci în căutarea și mai ales demonstrarea adevărului. Într-o anchetă criminalistică, pata de sânge, cadavrul sau arma crimei constituie doar puncte de plecare ale căutărilor. Prima problemă pe care și-o punea locotenent-colonelul Secărea de la conducerea Inspectoratului din Cluj era dacă Miliția avea de-a face cu un individ cu probleme sexuale sau psihice. În prima situație, era de presupus că acesta acționează departe de locuința proprie. În cea de a doua, dimpotrivă: bolnavul din Cluj care răpise și omorâse o fetiță în 1954 locuia la a treia casă de victimă.

     Atunci, luni de zile fuseseră irosite forțe pentru căutarea autorului pe raza întregii localități. Circumspect, ofițerul Barbu era de părere că Miliția nu trebuie să se axeze exclusiv pe verificări în zona victimei – în acest caz, pe locatarii din căminul III al Șantierului de construcții. Nona și Boieru de la secția locală de Miliție din Mărăști pierduseră destul de repede firul, urmând (la recomandarea celor din Securitate, care presau pentru rezolvarea cazului) pista unui posibil conflict cu iubitul, încheiat prin uciderea ei. Dosarul a fost aşezat în raftul pentru infracţiuni cu autor necunoscut, anchetatorii apreciind atunci că ucigaşul este un individ cu suficient discernământ ca să şteargă urmele crimei.

     Presupunerea că infractorul ar putea face parte din rândul angajaților trustului de construcții cazați la același cămin cu victima părea varianta cea mai plauzibilă. Raționamentul era justificat de transportul victimei în stare de comă, de la locul agresiunii, în parcul Armătura, și apoi pe malul Nadășului. Deplasarea sugera posibilitatea ca acesta să locuiască sub același acoperiș. În baza acestui raționament, ofițerul Barbu a coordonat verificarea celor 400 de persoane cazate în dormitoarele comune de pe strada strada Oașului mică, zisă și fundătura Oașului. După un timp, rezultatul investigațiilor a ridicat câteva suspiciuni. Cercetările începuseră cu cel mai suspect dintre cei 400, un funcționar din administrația căminului, asupra căruia milițienii și-au îndreptat în mod deosebit atenția. Barbu îl cercetase personal timp de două săptămâni, și notase:

      „N-am reușit să administrez probe datorită vicleniei sale și a unor împrejurări negative: urmele au fost distruse chiar de către acest bănuit!”

      Barbu se ocupa aproape în exclusivitate de acest caz și avea în subordine un grup care-i includea pe locotenentul-major Nona și plutonierul Puiu Boieru. Sarcina lor era să elucideze ipoteza că autorul s-ar afla printre locatarii pavilionului unde locuise victima. Raportul său continua astfel:

      „Profilul moral al suspectului se conturează din declarațiile martorilor, din care rezultă că funcționarul T. este un afemeiat cu manifestări de obsedat sexual; o cunoștea pe victimă și, în ciuda diferenței de vârstă și a faptului că tânăra îl ignora, a insistat să cultive relații.

      În dimineața când urma să se facă cercetarea holului unde fusese atacată victima Carmen V. și unde femeia de serviciu descoperise urme de sânge pe ciment, bănuitul s-a comportat foarte suspect.  Este adevărat că nu putea ști despre victimă, că lipsea din apartamentul ei, dar sângele care pătase pereții impunea concluzia că acolo, în noaptea respectivă avusese loc o încăierare.

      Cu toate acestea, el a luat măsuri ca femeia de serviciu să spele sângele înainte de venirea Miliției la fața locului. La anchetă a declarat că nu s-ar fi așteptat ca prin intervenția sa să îngreuneze încercarea de demascare a unui criminal. Suspectul susține că văzând petele de sânge, nu s-a gândit decât la freceventele bătăi dintre cei care uneori ajungeau la dormitor în stare de ebrietate”.

      — Acest suspect la care nu vreți să renunțați, are cumva familie? îl întrebase calm procurorul Iuliu Andrei.

      — Este căsătorit și are copii. Deși nu figurează în evidențele noastre, are comportări… și apoi să știți că locuiește în același pavilion cu victima, la etaj! Și numai un colocatar avea interesul să îndepărteze victima prin transportarea ei post-mortem.

      — Da, însă în cazul funcționarului dumneata nu trebuie să perseverezi cu anumite concluzii aprioric, îl atenționă procurorul.

      Poate fiindcă se adresa tuturor cu domnule, nimeni nu avea curaj să îi spună „tovarășe”, după moda perioadei. Iuliu Andrei absolvise dreptul ca student minoritar în Ardealul de Nord ce ținuse o vreme de regatul Ungariei, își luase licența în limba maghiară și apoi își dăduse doctoratul în limba română. Un om capabil, independent de regim. Continuă să-i explice imperturbabil ofițerului de miliție:

      — Experiența ne-a demonstrat că pentru un om normal ca acesta, orice tentații sexuale sau manifestări de afemeiat nu pot avea forța de a declanșa un asemenea act criminal. Așadar, lipsind un mobil bine întemeiat, trebuie să căutăm un alt profil de individ, probabil un bolnav psihic, dar un bolnav dintre cei care locuiesc în aceste pavilioane. După verificarea celor 400  de locatari ai dormitoarelor comune, dacă nu vom întâlni autorul, am putea considera – fără echivoc – că infracțiunea a fost opera unui bolnav psihic din afara blocului victimei Carmen V.

      — Un alt suspect ar fi iubitul tinerei!

      — Eu te rog, de data aceasta, să renunți la munca inutilă legată de acest om nevinovat, lăsându-mi cel puțin impresia că-ți inspir mai multă încredere…

      — De ce nevinovat? Cum spuneați, aprioric?

– continuă aici –

* dialogurile reale sunt reproduse din cartea Însemnările unui criminalist – scrisă de Dumitru Ciacanica, plus de recentele discuții inițiate cu procurorul Iuliu Andrei

* sursă foto: Agerkult.ro, după un articol de Horațiu Damian

Advertisements

Lasă un răspuns