Advertisements

Despre oameni și cărţi

Oamenii sunt fie cărţi, fie ziare. Iată o butadă având în vedere obiceiurile, suprafaţa – cât despre anvergura oamenilor, cât de alambicaţi pot fi? Bine, unii (sau unele) mai pot fi și reviste (glossy). Se poate transla și asupra ţărilor, a istoriei în general. Există ţări aşa de evident cărţi (Franţa sau Anglia) și altele, vădit ziare – fără continuitate narativă, 16 sau 32 de pagini de fapt divers: groaznică sinucidere la Cluj pe strada Fericirii; accident pe Memo. Nu vreau să fac aici apologia cărții, totuși. Dar:

Dacă mâine ar reveni dictatura, pentru altă jumătate de secol, la ce ne-ar folosi tot ce s-a tipărit în ultimii 30 de ani?

Am acumulat oare, în aceste trei decenii de libertate, suficiente instrumente de reflecţie pentru a o respinge curajos? Au fost publicaţi toţi filozofii, în ediţii complete. Cam toţi scriitorii importanți şi aproape toţi teoreticienii ştiinţei. Toate golurile sau rafturile lipsă din bibliotecile noastre au fost umplute. Suntem azi mai pregătiţi pentru o confruntare cu istoria?

Ipoteza lui S. e că am fi exact în acelaşi punct în care ne-am aflat în 1947. Contrar ideii comune, spune el, cărţile nu sunt instrumente de „formare”. Caracterul şi toate virtuţile civice (de natura solidarităţii, curajului etc.) nu se formează din singurătatea lecturilor. Cartea e un însoţitor din singurătate. Merge cu tine o bucată de drum (luni, ani), apoi o laşi undeva în urmă.

Câteva cărţi, două sau trei, te însoţesc o viaţă.

Dar nici pe ele nu le poţi convoca atunci când survin lucruri ultimative. În general, cărţile nu sunt agenţi ai realului. Nimic nu se poate „învăţa” cu adevărat de la zero – a nu se înțelege aici că educația este inutilă. Ci doar că istoria (ce cuvânt mare, ce pseudo-știință) nu e ceva progresiv, un cumul de trepte conducând la un paroxism.

Nimic nu este „dat”, cauzat – așa cum pare, privind retrospectiv.

Dacă mâine dimineață ne-ar invada chinezii – în urma unei revolte capitaliste, să zicem – am fi pierduţi bine-mersi. Ne-am afla în acelaşi punct în care ne aflam în 1947. Am da ţara pe tavă și ne-am angaja gardieni în închisori politice, slujbe bine plătite. Am tăcea, am citi, am mai vinde câțiva oameni (expații rămași neevacuați). Vestul ne-ar lăsa iarăşi singuri, plângându-ne cu lacrimi de crocodil.

Ce forță de muncă ieftină eram! vor zice. Sau, poate:

Oricum, se cam stricase treaba în ultima vreme, nu te mai înțelegeai nicicum cu românii.

Advertisements

Lasă un răspuns