Advertisements

Ca-n filme

— Mă, ce tot vorbiți voi despre film, astea se fac, nu se scriu – cel puțin la noi. Se ia o cameră, se filmează, și lucră fiecare pe scenariul lui, se băgă Peter în seamă.

— Probabil că așa-i cum spui tu, de-aia îs așa puține filme românești, și cam pe-același calapod. De scris, am scris și eu un scenariu, după ce m-am  stabilit în Cluj.

— Ai scris tu scenariu pentru cinema? m-am mirat.

— Da, pentru concursul HBO de la TIFF, i-o poveste, poate chiar mai bună decât scenariul în sine, sper să reușesc s-o și scriu. Erau trei secțiuni: lung-metraj, scurt- și documentar. Am o carte de la Revoluţie și cum nu știam să fac un scenariu de lungmetraj după ea, am încercat un scurt. Nu asta a fost prima alegere…

— Păi, da’ Revoluţia ta... nu se preta la documentar?

— …numai că m-au derutat cerințele: „în ce stadiu e proiectul, care-i echipa”, așa c-am zis că nu era pentru mine, ci pentru cei din domeniu, angrenați deja într-un flux… așa că am depus scenariul la scurtmetraj, deși subiectul se preta la documentar, așa cum zici! Au fost trei nominalizări la fiecare, și-am aflat, dezamăgit, că numele meu n-apare la nominalizările de la scurt-metraj.

Era rândul meu să fiu dezinteresat de dialog, și-l ascultam c-un ochi la cele două femei care împărțeau masa cu șatena de vârstă incertă. Hip observă și-mi ceru părerea, recunoscând că nu se pricepe la asta:

— Ce crezi, șatena are cam aceeași vârstă cu mine?

Nu știam. Dacă puștoaicele își aleg prietene mai urâțele, femeile se adună după afinități, iar cele trei erau una mai interesantă decât alta. În dreapta șatenei c-un fir de păr mai puțin ședea picior peste picior o roșcată cu părul nu chiar așa lung ca și-al ei, ci mai des, dar mai puțin amplu în volum. Pe jumătate ascunsă vederii de un trunchi de copac, bătea din picior o blondă subțire, cu câteva șuvițe din părul prins în coc atârnându-i într-o aparentă dezordine pe tâmplă și la ceafă. Erau parcă mai interesante așa, împreună, prin contrast, decât ar fi fost luată fiecare singură. Când zgo-motul străzii amuțea, auzeam ce discutau: despre bărbați.

— Mai sunt și bine intenționați, tu! se auzi din direcția roșcatei.

— Treaba-i că nu prea ai ce să faci cu cei peste 40, ciripi blonda, pronunțând vorbele foarte explicit – era chiar șefa lui Hip, dar el n-o vedea, iar eu n-o știam.

Cuvintele ieșeau nefiresc de clare de pe buzele sale roșii, al căror scop părea mai degrabă să facă baloane de săpun, ori de a contrasta cu tenul și părul ei deschis, decât de-a pronunța vorbe. Parcă veneau de altundeva, din piept, îi studiam eu jumătatea vizibilă c-un colț de privire, pe sub marginea ochelarilor, suficient ca să-mi dau seama că nu prea avea sâni. Poate de-aia stau așa bine hainele pe ea, mă gândeam eu, când urechile noastre parabolice prinseră (chit că ne prefăceam că discutăm între noi) un tril dinspre șatenă:

— Daaa tu, până la 40 îs prea tineri, iar de la 40 încolo-s prea bătrâni, decretase, făcându-și prietenele să izbucnească-n râs iar pe noi, mai să cădem sub masă.

— Hi-hi-hi, ha-ha-ha, tu Leea, de unde le scoți? o gratulau celelalte-ntre sughițuri, în vreme ce Hip îi tastă numele pe facebook, fără a se aștepta s-o și găsească.

— De unde știu eu vocea aia? se miră el cu glas tare.

Scrise doar Leea, Cluj – și culmea, o văzu în listă.

— Auzi, asta-i prietenă cu șefa mea! se miră Hip de coincidență, în timp ce apăsa pe Add friend.

Era cam penibil tipul uneori, conectat non-stop pe facebook, dar trebuia să mă obișnuiesc cu asta, dacă voiam să-l câștig de autor. Șatenei îi beep-ui telefonul și se uită pe ecran, apoi ca într-o doară spre ei, și apăsă pe display, oarecum demonstrativ. Accept. Îl recunoscuse și ea – și da, era atât de simplu. Era de-ajuns să încerci.

— Așa și, ziceai de scenariu, numele tău nu apărea? am încercat să leg iar discuția, care trena.

— Da, mă resemnasem, când prietena mea – o profă cu care eram în mare amor – îmi descoperă numele printre nominalizații altei secțiuni; fugi de-aici, am zis, ce să caute scenariul la documentar, mai ales sub alt nume?

— Ți l-a pus cineva, fiindcă acolo se potrivea! zicea.

— Cine, mă? se băgă și Peter pe fir, la fel de rătăcit ca și mine în povestea lui Hip.

— Cum cine, fosta mea prietenă, Delia, profa de care te rugai să-ți găsească și ție o prietenă!

— A, Delia? Era bună, mă – da’ am zis și eu așa…

— Bun, și denumirea? reluase Hip dialogul cu Delia:

— Ce legătură are Despre starea de bine cu Revoluția?

— Nu, eu sunt convinsă că tu ești! nu se lăsa tipa asta.

— Și eu sunt convins că sunt eu, până la un moment, când nu mi se mai pare așa interesant să fiu același, și aș vrea să fiu puțin altfel…

— Așa și, pân-la urmă ai câștigat? nu pricepeam nimic.

— Ei aș! Era coincidență de nume. Nici nu m-am dus la festivitatea de premiere, zi și tu: cum era să strige un nume și să se ridice doi? Nu era penibil?

Așa l-am cunoscut pe Hip, chiar în ziua mutării sale în același cartier cu mine (și cu Mona). Tot atunci o cunoscuse și pe Leea: ambele femei făceau parte din anturajul Ancăi, şefa lui, pe care o salutase tot roșu la față, când se ridicaseră de la masa din preajma noastră. Deși nu eram născut la Cluj, doar mă așezasem de ceva vreme aici, tot nu mă puteam obișnui cu viniturile care aglomerau orașul. Îi consideram personaje oarbe, chiar ipocrite. Într-o viață normală, schimbarea locuinței ori a locului de muncă ar trebui să fie excepții, evenimente care pot afecta echilibrul – atât al tău, cât mai ales al celor din jur. Însă în Clujul contemporan, să iei o locuință și s-o renovezi devenise un hobby, să nu spun o pasiune; în mod cert, un titlu de mândrie, era de părere și Hip.

Mi se părea o mare diferență față de Clujul de sfârșit de Ev Mediu și-nceput de Renaștere, când clujenii știau să‑i țină la distanță pe noii veniți, restricționând deținerea unei case în Cetate. Ca să nu le ofere nobililor acces la statutul de cetățean al orașului, fetele pețite de aceștia erau nevoite să renunțe la zestrea lor imobiliară ca să se mărite. Așa reușeau cetățenii Clujului de altădată să-i țină departe de urbea lor pe cei care cu greu puteau fi determinați să-și respecte obligațiile. Pe când noi, azi? Clujenii get-beget ca Petre-i ajutau pe noii veniți să se-acomodeze în oraș, fără griji că le-ar putea lua proprietățile ori femeile, ba chiar trăgeau de ei să iasă împreună la distracții.

— Le știi, mă? se aplecă Peter spre Hip, continuând:

— Astea merg la discotecă, le-am auzit șușotind, hai și noi să vedem unde se duc, insista el.

— Haide, măi! se burzului Hip la Peter, calmându-l:

— N-ai zis că știi unde merg? Și ce-ai vrea să fac eu acolo, să dansez cu șefa? N-ai decât să te duci singur…

Dialogul lor mi se părea părea grobian și fascinant în același timp: cei doi erau cam duși, cum se afișau așa, spunând tot ce gândesc și comportându-se impulsiv – la vârsta lor! Chiar dacă nu le-ai fi dat anii din buletin, pentru că știau să se îmbrace, asemeni celor trei femei de la masa alăturată, erau amândoi cu câțiva ani mai în vârstă ca mine. Hip mi se părea mai pragmatic: deși mai tânăr ca Petre și „vinitură”, la fel ca mine, se exprima foarte bine în scris, și bănuiam că acest fel de-a fi în public era o extensie a personalității sale ironice. Ca să-l conving să scrie în continuare, m‑am oferit să-i răsfoiesc cartea, improvizată din câteva texte pe care le aruncase pe internet. Nu pentru c-aș fi crezut că au mare valoare, ci fiindcă mă interesa modul în care vedea el Clujul, plus că speram să-l atrag din blogosferă în presa online.

— Bine, deci îmi trimiți? l-am întrebat la plecare.

— Păi, revăd diseară ce-am însăilat și-ți pun pe mail o primă versiune ca să-ți dai cu părerea – ok?

Ne-am luat la revedere, eu cam dezamăgit după acea primă discuție: listasem degeaba începutul piesei mele de teatru, la care n-aveam decât să scriu mai departe singur, fără ajutorul contemporanilor. Cât despre noul chiriaș nu-mi dădeam seama încă dacă umorul îi venea din felul cum încerca să ia în balon ce i se întâmplase în ultima perioadă, ca să minimizeze, cumva, sau era pur și simplu neserios.

Unde-o să ajungă vechiul burg, în ritmul ăsta? mă gândeam după despărțirea de ei, pe la statuia lui Agârbiceanu. Și cum aterizase tipul ăsta așa, tam-nesam, în Cluj, ca să-și închirieze nu doar un apartament într-o casă din cel mai bine văzut cartier din oraș, dar și o nouă viață, probabil? Cei doi o luaseră spre Turzii, Hip urmând să rămână imediat, pe Brașov, iar Peter să urce mai sus, în dreptul benzinăriei, spre ulița cu nume maghiar unde locuia.

*Fragment din romanul „Chiriaș la Cluj”; primul volum al cărții mai este disponibil aici sau la Book Corner Librarium

Advertisements

Lasă un răspuns