C.C. adică… Crăciunul la Cluj

Cîndva demult, cu zeci de ani în urmă, vremurile erau vechi, orînduirile retrograde, constrîngeri la tot pasul, multe lucruri interzise şi altele făcute pe ascuns. Aşa se întîmpla şi cu sărbătorile religioase, cu Crăciunul, cu Paştele, „treburi” de care, la vremea respectivă nici nu prea aveam habar. Poate că lucrurile nu ar fi arătat atît de rău dacă nu aş fi fost complet lipsit de (da, ştiu, construcţia care urmează nu este tocmai corectă dpdv ştiinţific) „două universuri”: cel al bunicilor şi cel al vacanţelor la ţară, ambele de o mare importanţă pentru o anume perioadă a vieţii. Nu ştiam nimic nici de Paşti, care pentru mine însemna doar acele coji colorate de ouă aruncate pe lîngă coşul de gunoi din vreun parc ori din Grădina Botanică, şi nici de Crăciun. Pentru mine exista doar Moş Gerilă, acel personaj necunoscut şi miraculos care aducea cadouri pentru toată familia şi venea în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie cînd, spre ziuă, se întorceau ai mei de la Revelion. Şi care, de multe ori ţinea cont de dorinţele mele scrise din timp, în creion, cu litere mari şi uşor înclinate, pe un carneţel. Ţin minte că le treceam în ordinea importanţei şi că toate erau subliniate. „Iribal” (baloanele de săpun de azi), „maşină de jucărie” sau… sînt doar cîteva dintre ele. Ele apăreau miraculos sub bradul plin de globuri cu beteala făcută de frate-meu mai mare şi mai mult de maică-mea din hîtrie colorată, cu bomboane false, adică nuci învelite în staniolul celor mîncate cu cîţiva ani în urmă, steluţe luminoase şi artificii. Care într-un an au aprins vata ce înlocuia zăpada, şi a fost aruncat rapid de taică-miu de pe balcon, în flăcări, direct în stradă.

Cu toate cele „datorate” altor timpuri şi epoci nu pot să nu recunosc că am avut o copilărie aşa cum o doresc pentru toţi, una realmente minunată. Curtea de la bloc, „ascunsea”, „împuşcatea”, poveşti cu fantome şi alte întîmplări ciudate povestite la ceas de seară de copii mai mari, cu expediţii la „Polul Nord” şi convoaie de sănii, cu trîntori prinşi cu punga şi eliberaţi cu cîte-un pai în fund, cu „ora de linişte” de după amiază şi un şef de bloc care ne gonea în casă, cu călătorii prin cimitirul din apropiere, ridicat cloştile de pe ouă şi aruncat cu ele în, vai! cruci, furat cărţi, cu împrumutatul unei supermitraliere, împiedicat şi căzut pe ea, făcută praf, poarta aia de fier de pe Horea 59-63 a fost de vină, călătoriile pe la blocurile vecine cu cel mai bun prieten, Flaviu în speranţa întîlnirii cu o simpatie comună (nu ştiam atunci de concurenţă, nici de rivalitate, se ştie oricum că prieteniile adevărate se fac în copilărie, atunci cînd nu există interese) şi multe alte mici prostii. Cu frate-miu care-mi aducea cretă colorată furată de la şcoală sau bomboanele cu care era servit de colegii aniversaţi; era mai mare cu unşpe ani şi binevenit la casa omului, puteai să îl strigi oricînd în ajutor, etajul doi nu era prea sus, cînd erai pe cale să o iei în barbă. Chiar dacă continuarea depindea mult şi de lift, dacă îl prindea rapid, dacă se defecta, chiar era o problemă. Excursiile de duminică la pădure, spre Făget, Kojak-urile cumpărate de la tanti aia grasă de pe Fericirii (oare le mai zice aşa bomboanelor alea transucide din zahăr ars de pe băţ?), plimbările aproape zilnice cu acelaşi frate prin gară ori vizitele de sîmbătă la Ăl bătrîn la serviciu, să văd păunii sau porcii de-acolo… Şi cîte şi mai cite!

cezar2Iar ca să mai dreg din imaginea lipsă a unui anume Crăciun din copilăria mea, adaug ceva care m-a impresionat teribil. Într-un pseudo-jurnal de front, ajuns absolut accidental la mine, autorul, sublocotenentul Sabin Popescu, cu deosebite calităţi artistice şi participant în prima linie a primului război mondial, desena la un moment dat, pe 17 decembrie 1917 în creioane colorate, „Unul dintre bordeiele locuite de mine”. Adică o săpătură în pămînt, o mică cameră cu cuptor şi cîteva tingiri, probabil în vreunul din locurile în care frontul stabilizat de inamic ori de condiţiile vitrege ale iernii, a rămas pentru mai mult timp. La următoarea filă a carnetului, zugrăviţi în cărbune, un el, militar şi o ea, văzuţi din spate, ţinîndu-se într-o postură tandră şi caldă. Datat 24 decembrie 1917. adică Ajun de Crăciun, cea mai importantă sărbătoare religioasă, alături de Paşti, acele zile în care toată lumea sărbătoreşte fericită cu familia, prietenii ori alte persoane dragi. Ei bine, alături de dată mai apare şi „titlul” desenului: „Visuri”. Ar fi fost prea frumos, dacă nu ar fi continuat readucînd realitatea, cu… „din acelaşi bordei; Nămoloasa”. Adică o localitate cu nume sonor în primul război mondial, care, alături de celelalte puncte de apărare, Focşani şi Galaţi, formau „Maginot”-ul românesc. Realitatea crudă şi morbidă versus inocenţa spirtului Crăciunului.

La mulţi ani, prieteni!                                            Pârlog Cezar-Mihai, publicist și scriitor

Lasă un răspuns