Advertisements

Un an mai bun

Majoritatea românilor au sărbătorit Revelionul, în vreme ce pentru alții, noaptea dintre ani n-a fost decât seara ceva mai gălăgioasă de dinaintea unei zile libere – o vineri sau o sâmbătă, nu o luni. Invidiez ambele categorii, căci pentru mine, un amărât de contabil al propriilor stări sufletești, noaptea dintre ani e una dificilă. Involuntar, mă apuc de făcut bilanțuri. Realizările și nerealizările. Eșecurile. Angoase. Cum o să fie?

sf-vasileȘi nu-mi impune nimeni treaba asta. Deși se spune că la școala de balet (cum e numit ISE-ul) studenților li se face un vaccin ca să gândească în favoarea statului, se pare c-am lipsit de la ora cu pricina. Problema e că după câteva serii dintr-astea de bilanțuri anuale devii așa versat, că nici tu nu mai crezi. Și nu vorbim aici de moș Nicolae, Crăciun sau Gerilă – nu mai crezi în lucrurile bune ce-or să vină. Din fericire nu ești preot, iar în confesionalul tău nu e nimeni.

Privind așa, retrospectiv, viața e plină de lucruri frumoase, de realizări – dar asta afli doar după ce treci cu bine prin toate cele 365 de zile. Cum încerci să privești în față, doar valuri mari. Ceață. Timpul probabil e foarte probabil. Reacțiile celorlalți, din ce în ce mai greu de anticipat. De ce se complică lumea în halul ăsta? Nu putea rămâne totul simplu, așezat în cadrele bunului-simț? Nu mai bine o ploaie, să şteargă toate păcatele lumii?

Toate moleculele din jurul nostru se agită în supa primordială de parcă ar mai fi o altă gaură de dat în macaroană. Sau sfârșitul lumii. Și când colo, nici pomeneală: te trezești și lumea-i tot acolo, nu s-a schimbat nimic în absența ta. Moleculele se zbenguie degeaba, iar supa la suportă pe toate ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 2017, 2018? Niște cifre. Nu cred în puterea gândirii pozitive, ci în ipocrizia acestui fel de-a fi. Totul pe plus. Pe bune, de ce? De unde goana asta după performanțe îndoielnice. Cineva trebuie întotdeauna să vândă ceva, câtă vreme se găsesc fraieri să cumpere.

filmCineva merge înainte, cu speranța nezdruncinată că mama „proștilor” e mereu gravidă. În tabăra opusă nu găsești, de regulă, atâta optimism. Deștepții acestei lumi văd cum, din adânc, o nouă realitate îşi iveşte capul în lume. Sau o nouă lume care vrea să intre în realitatea noastră. Se găsește câte un matelot solitar să prevadă coliziunea Titanicului nostru cu promisiunea unui gheţar, ivit printre valurile ceții. Titanicul certitudinilor noastre zdrobește orice ghețar, dar rămâne promisiunea noului, faţă de vaporul plin cu bibelouri.

Siguranţa noastră masivă, generală și plicticoasă, e vasul ce duce lumea mai departe. Optimismul deșănțat: lasă c-o să fie bine. Nava cu inerția ei, primii nufragiaţi ţipând după ajutor din bărcile de cauciuc, şi câteva ore mai târziu: viitorul. Posibil, noua situaţie incitantă. Cineva face filme, în vreme ce alții le privesc cu ochi critic. Unii scriu scenarii, alții simple manuale de self help (în general, n-ar fi rău să fim mai buni). Dacă ar fi asta singura diferență, dar nu e doar atât, mai e și mica jubilaţie de a semnala un neajuns. Cam ăsta a fost 2017.

Ne dorim un an mai bun? Desigur, chit că nu știm nimic despre el. Prezentul se termină imediat ce i-ai spus numele. Cum îl numeşti, a și devenit trecut. Prezentul tocmai a fost, e o noţiune îndoielnică. Ca atare, poţi scrie doar despre trecut – pe de o parte. Despre un viitor relativ, pe de alta. Sau despre noțiuni cu un caracter peren oarecare. Oameni, cultură, mituri. Dar să fim onești: dacă ar fi s-o luăm de la capăt, am face aceleaşi lucruri în viaţă? Suprema sinceritate: nu. Eu unul aș face cu totul altceva. Aş vrea să fiu, aş fi cu totul altcineva.

Desene: utopiabalcanică.net

Advertisements

Lasă un răspuns