Advertisements

Când oamenii devin cifre

Fiecare început sau sfârșit de secol are o decadă a lui, când cifrele prind o mai mare putere. Atunci când vine vremea socotelii, cifrele copleșesc toate cuvintele pe care oamenii le-ar putea spune, iar ceasurile se precipită spre ceea ce numim mișcări de revoluție. Vedem cum se învârt (sau cineva, cu o mână nevăzută, le învârte) în jurul propriei axe.

România s-a procopsit de de câțiva ani cu un civism pe care analiștii încă mai încearcă să-l prindă în tipare, ca să-l înțeleagă: într-o țară parcă a nimănui, între apus și răsărit, cuvintele încă își mai păstrau puterea, prinzându‑i pe oameni – de la cei mai mici până la cei mari, asemeni peștilor – în plasa lor aparentă.

Odată cu mitingurile izbucnite la finalul celor 30 de ani de „tranziție”, societatea românească a intrat într-un război al cifrelor: miting de 600.000 de oameni versus altul de 150.000, las` că-l chem eu pe fratele meu mai mare, ba lasă că am eu unul și mai mare decât „big brother”-ul tău șamd. Cert este că România anului 2020, cea de după Centenar, va avea cam atâta populație câtă avea și în 1930 – adică vreo 18 milioane de persoane.

Ca și cum ar fi bătut pasul pe loc, iar aceste milioane rămase au rămas o populație de manevră – fiecare tabără dorind dacă nu chiar extincția și dispariția totală a celeilalte, măcar reducerea sa la o masă tăcută. Pentru că altfel nu se justifică singurele insule de judecată calitativă, în marea asta de calcule reci. Iar judecata tip CTP e la fel de autistă: unii sunt știrbi, reduși la analfabetism funcțional / alții sunt frumoși și inteligenți.

Dar cine stabilește „calitatea” omului?

Dezbaterea ar fi fost mult simplificată pornind de la realități, nu de la pretenții. Știm din 1990 că avem cel puțin două Românii: una rurală și una urbană, și vedem an de an cum diferența dintre ele crește. Fiecare din aceste Românii plătește înaltelor porți tribut, și în bani, dar mai ales în sânge. România urbană are avantajul că primește un aflux de populație, mai ales în centrele universitare, din localitățile mici sau din zona rurală  – care mai compensează plecările în Europa.

Dar România rurală sângerează în tăcere, în timp ce noi citim pe facebook toate aberațiile cu orașe „inteligente” sau orașe-magnet. Românii au simțul observației, atâta doar că nu au la ce-l folosi. De exemplu, avem o populație rurală tot mai îmbătrânită – păi în loc să le faci săli de sport, nu mai bun era acolo un dispensar? Să le fi dat medicilor care nu găsesc post la oraș posibilitatea să se stabilească în comune și localități mai mici, în loc să meargă la țară în Franța, pe salarii similare, să-i trateze pe bătrânii altora?

Face PSD un miting și o descoperă și Dan Pavel care scrie cel mai sheruit articol al acestor zile: am fost la miting și am rămas fără titlu. După care urmează câteva discuții și în USR, și lumea începe să conștientizeze – nu să se bucure –  de unde vine dictatura mediocrității și că, de fapt, asta e media. Și autocrația oligarhică ajunsă la putere profită fără rușine tocmai de discrepanțele tot mai mari dintre noi: unii cu nadirul, alții cu zenitul.

Advertisements

Lasă un răspuns