Advertisements

Mona și baronii locali

Sigur că există și la Cluj baroni locali, numai că aceștia se țin low profile că… dNa! Așa că revenim la proprietărese și zugrăveli. Abia mutat, Hip se gândea cum să igienizeze noua sa locație, iar prima idee venită – simplă, albă și clară, a fost să dea c-un strat de lavabilă peste spoiala cu var.

Vorbise cu proprietăreasa, apoi cu fiică-sa, Mona:

— Pot trage un cablu de net de la voi? Am văzut un fir pe hol. Sau poți să-mi dai o parolă de wireless?

— A, eu? Nu! Pentru TV și net trebuie să vorbești cu mama, să-ți dea datele pentru contractul cu UPC, ea știe.

— Ham-ham-ham! se iți un cuțulache printre papucii ei de casă .

Mda, despre faza asta uitase să scrie pe blog, așa că era numai bună de pus în carte.

— Hopa! Vai, da’ ce cățel drăguț aveți, încercase o grimasă de politețe în povestea reală.

— E al lui fiu-meu, preciză tandră proprietăreasa.

— Da’ numai un copil aveți? se băgă el în seamă.

— Crezi că nu-mi ajunge? îl scrută Mona.

Chiriașul prevedea c-or să se-nțeleagă de minune, deși tipa nu părea de nasul lui, iar el își cunoștea lungul nasului. Proporționată, bine echipată și dezghețată, Mona părea să țintească undeva sus, dar ceva îi sugera lui Hip că mult prea sus – din moment ce stătea cu maică-sa? Era oricum o tipă cu clasă iar traseul ei, cu atât mai de urmărit. Spre seară, după ce Hip scosese tot ce era de scos pe hol, femeiușca cu casă, cheie și clasă veni să-i deschidă ușa cealaltă, ca să poată împinge argintarul în camera vecină.

— Auzi, se facu el că o-ntreabă, oare nu intră aci și un corp de bibliotecă?

— Ba da, zise Mona, de ce n-ar intra?

Excepțională fată, o lăudă Hip în gând, numai să nu i se urce la cap. Mai că aș lua-o de nevastă, se gândea el, atâta că are copil. Da’ ce bună partidă ar fi, altfel! Duse primul corp, apoi puse mâna și pe al doilea.

— Oare nu intră și-ăsta?

— Trebuie să intre, îi ținu isonul Mona.

— Și ce mă fac cu cel de-al treilea? privi Hip ultimul corp, aparent distrus.

— Auzi, știi ce? făcu Mona, amuzată.

— Nu mă mai tot sâcâi, că știu ce vrei!

Hip se-nroși tot.

— Hai, băgă-le odată pe toate, și de ți-o comenta cineva ceva, spui c-așa am zis eu!

Super-femeie! Are și cap tractor, răsuflă Hip ușurat că nu ghicise ce-i umbla prin cap: se zice că fața e ca un disc de gramofon pe care timpul imprimă tot ce gândești. Dar fața lui nu spunea încă nimic – sau cel puțin așa spera Hip: de-aia am voce, să zic ce gândesc. Iar gândurile se mai pot așterne și pe hârtie, fir-al el să fie de gramofon! Întors la zugrăvit, găsi la ofertă amorsă cu lavabilă albă. Făcu rost de scară, de-o bidinea, și se apucă să spele pereții. Când termină cu amorsa, mai să dea prima mână de vopsea, auzi că sună cineva.

Ieși la ușă nădușit. Acolo, surpriză:

— Bună Mona! își strepezi dinții într-un zâmbet larg.

— Salut vecine, ce faci? Vii cu noi pe terasă, c-avem pepene? îl luă tânăra lui vecină foarte din scurt.

— Nu știu, zugrăvesc… Am și io pepene! se dădu Hip de gol că-i mizatrop.

— Ai ocazia să te-mprietenești cu cățelul și cu Lică, de-aia zic! își dezvălui Mona latura maternă.

La care Hip, cât pe ce să-i pice în plasă, se neliniști: te pomenești c-o fi judecat-o greșit?

— Hai că vin, numa’ să fac un duș, că uite-n ce hal îs! umflă el pieptul.

Mona îl privea c-o lipsă de interes… nedisimulat:

— Hai pa, te-așteptăm jos!

Și-i întoarse fundul, pe scări în jos. Total neinteresant, de altfel… intră Hip amețit în baie, descoperind lângă vană o sticlă de amorsă: pe asta, cea mai concentrată, uitase s-o dea! Adică mai trebuia o mână, că practic pân-acu’ doar spălase pereții! Bine c-am întins ziare, se posomorî, intrând la duș.

Le mai lipise și cu scoci… Pepeni și căței îi trebuiau lui acu? Însă unduirea șoldurilor pe scări în jos era mult mai convingătoare: Gata cu apa, am zis că cobor, cobor! își făcu și el vânt pe scări în jos.

Pe terasă, Mona și doamna Puran stăteau tolănite în scaune, iar Lică, băiatul, alerga prin curte. Ce copil vesel, se miră Hip. Apoi încercă  se-așeze și el la fel de relaxat ca proprietăresele. Doamna Puran se duse la capătul terasei, la insula-bucătărie, și luă de acolo un castron.

— Bună, deschise Mona vorba, aruncându-i o privire foarte scurtă.

Hip n-apucă să deschidă gura, că jigodia și-ncepu să lătrățească de sub masă. Vedea-te-aș fript, își opri el zâmbetul în colțul gurii, din respect pentru stăpâne.

— Hai, mami, taci! o luă mamițica pe Bubica-n brațe.

— Uite la vecinu’ cum stă cu noi, vezi tu dragă? îi făcea Mona educație potăii.

— Stați acolo și povestiți! îi instrui ea pe cuțulache și pe băiețel, deopotrivă.

Hip se-așeză la castron, iar puștiul îl studie o vreme apoi i se cuibări în brațe, înfulecând și el pepene. Potaia îi urmărea ceva mai reticentă.

— Faină curte-aveți aici, încercă el un dialog, invidios pe curtea lor cu copertină.

— Noi ca noi, da’ uite la vecini! îi arătă Mona din cap.

O doamnă înaltă pășea încet, dincolo de gard, îndreptându-se respectabil de neatentă spre grădina imensă de nuci din fundul curții vecine. Hip profită de momentul de acalmie ca să dea gata pepenele frumos decupat. Până să-l termine, doamna grizonată făcuse turul curții-napoi spre casa dinspre stradă – veche, mare și înaltă ca un castel. Mona o urmărea printre gene, total dezinteresată de fi-su și de Hip, care-i goleau castronul, parcă la concurs. Îi stătea ceva pe limbă, sesiză el scuipând un sâmbure negru, și făcu un semn din cap, întrebător, în direcția gardului.

— Ce-o mai îmbătrânit doamna Vizoreanu! confirmă fiica proprietăresei bănuiala lui Hip, pe-un ton mucalit.

— O vezi cum umblă de gârbovită? se-ntoarse ea către madam Puran.

— Taci dragă, că nu de-aia umblă așa! o certă adevărata proprietăreasă, în șoaptă.

—  Nimic nu știi! Îi necăjită și ea…

— Ei, necăjită…   făcu Mona cu ochiul către Hip, provocând-o pe maică-sa să continue.

— Da, tu dragă – ce, voi chiar nu știți? Că Horică, săracu’, îi la Gherla…

Hip căscă ochii mari realizând cu cine se învecinau, apoi se simți și el o victimă – a geografiei imobiliare, dar mai ales a propriei curiozități, ori a dorinței morbide de a descoperi ceva nou acolo unde erau toate vechi. Mai ales când ploua, cartierul i se părea străin, mare – totul aici suna a gol. De vină era și fi vântul, care făcea să sune  gardurile a tinichea, cu țepușele rotunjite încercând să țină pe vârfuri picurii calzi.  Ce ușor părea de-acolo de sus să cureți lumea întreagă, sau măcar un oraș: apa curgea șuvoaie, începând să topească țiglele caselor deja înfierbântate la soare – ca să le ridice apoi de la acoperiș în sus, pe mijlocul drumului, în bălțile care înlocuiau asfaltul topit.

Cândva o oază de liniște, Andrei Mureșanu se cam sălbăticise în ultimii ani. Față de alte cartiere din Cluj, prețurile prohibitive reușiseră totuși să conserve ceva din farmecul locului. Și totuși  aspectul era unul dărăpănat, chiar dacă se renova în draci și se plantau case prin rândul doi de grădini, așa cum era cea în care locuia Hip, construită între nuci. Ar fi trebuit să locuiască aici un avocat cu mulți copii, care să aibă toți dormitoare la etaj, împreună cu guvernanta, nu un chiriaș, indiferent că era vorba chiar de el.

Hip era conștient și nu prea de privilegiul de a dormi acolo, între celebrele vile locuite cândva de Lucian Blaga (pe Măcinului, fosta Martinuzzi), Ion Agârbiceanu, ori D. D. Roșca. Cea a istoricului Alexandru Lapedatu, președinte al Senatului și-al Academiei între cele două războaie, era și ea puțin mai încolo.

—  Cum e să stai între bustul lui Agârbiceanu și cel al lui Lapedatu? îl întrebasem cu simulată invidie.

—  Nicicum, răspunsese Hip.

—  Habar n-aveam!

Dădu o tură între cele două statui într-o zi, totuși. Află cu ocazia asta că peste drum de statuia lui Lapedatu locuise Mușlea, directorul BCU și ctitorul Arhivei de Folclor clujene – și cam atât. Liniștea orașului interbelic n-o mai puteai întoarce, concluzionă el. Locuia în spatele unei case pe care se judecau doi moștenitori, iar intrarea se făcea pe drumul dintre casa dărăpănată și un castel ciudat, în grădina căruia îl văzuse pe pomenitul Horică trăgând din țigară.

Regnul vegetal învăluia tenace zidurile, între piatră și plantă încheindu-se relații fantastice, pe care  avea vaga bănuială că justiția nu le mai putea desface. Așa că își văzu mai departe de ale lui, funcționând ca un veritabil locatar al satului virtual, mai mult pe blog, unde nota micile lui istorii personale cu vecine și vecinici – căci pofta vine mâncând, iar blogingul postând.

– fragment din nuvela „Chiriași la Cluj”, Școala Ardeleană 2016 –

continuare de aici

Advertisements

Lasă un răspuns