Advertisements

Clujenii sar în apărarea băncilor

Banca este, prin definiție, instituția financiară care-ți împrumută bani atunci când poți să-i dovedești că nu ai nevoie de ei. Sigur că băncile nu sunt nici SRL-uri, nici ONG-uri. Or fi instituții, dar nu-s nici naive, nici caritabile. Acestea fiind zise, să mai precizăm că într-o țară în care antreprenoriatul se face de nevoie – nu de voie sau din spirit întreprinzător – apărarea zonei de business nu e deloc o treabă rea.

Pentru tinerii care-și deschid o afacere din cauză că pur și simplu nu găsesc un job care să li se potrivească, ceea ce fac Lucian Mândruță și Moise Guran sunt forme de educație financiară corecte. Însă, dacă e să le adaptăm la realitatea românească, ele sunt similare cărților cu Sandra Brown de la începutul anilor `90, din care tinerele își făceau educația sentimentală.

banci-capitalPentru că ele prezintă o realitate roz, în care toată lumea pică pe spate după noile cuceriri ale… indiferent ce. Or, într-un mediu de afaceri complet nereglementat, se mai petrec și abuzuri, de care mai ales micii întreprinzători sunt afectați. Un exemplu de abuz este și recenta financiarizare a economiei, ilustrată printr-un amestec sau neamestec al băncilor, absolut discreționar.

Câteva exemple: s-a spus că băncile nu finanțează economia. Problema este că o finanțează discreționar, și am să dau câteva cazuri din producția publicitară. O bancă din Ardeal licitează niște panouri, se prezintă câteva „agenții”, caietul de sarcini cere ca prestatorii să prezinte cheltuielile defalcat. Banca le declară câștigătoare pe toate (tu sapi groapa și pui panourile, tu faci printurile, iar tu ai prețul cel mai bun la lipit), cu condiția să-și mute toți (dar absolut toți) conturile la ei.

Bucuroși să-și treacă în portofoliu un client de prestigiu, micile „agenții” acceptă, că doar n-o fi foc. Dar e un prim abuz de putere, unul incipient, încă de la înființare. Vin apoi problemele curente, o linie de credit, un contract de factoring. Banca pune niște condiții absolut corecte și cere niște indicatori. Ok până acum, dar…

Banca nu se limitează la a cere indicatorii firmei pe care o creditează, ceea ce ar fi de înțeles, ci merge până la a solicita indicatorii clienților clientului său, făcând din acesta un intermediar în procesul de creditare, o instituție de micro-credit. Iar această imixtiune se transformă într-o căprărie sau un telefon fără fir, făcându-l pe client să ceară la rândul său indicatori de la clientul său și să le ducă băncii.

b2Un alt caz care ilustrează lipsa de personal la o sucursală: prin anii 2000 solicit un credit de 1.950 euro pentru niște componente electronice de care aveam nevoie să repar un echipament. Banca îmi spune că acesta este un micro-credit și ei nu au personal pentru așa ceva, ar trebui să iau echipamentul cu totul, sau să vină cineva de la Sibiu, de la sucursală.

Le spun că nu am nevoie de mai mult și accept să fac dosarul cerut, și s-aștept până vine persoana responsabilă de micro-credite. Aceasta (o tânără economistă, abia ieșită de pe băncile școlii) vine după vreo lună, vizitează firma, discutăm dosărelul, totul e ok – atâta doar răspunsul se lasă așteptat. Între timp, soția vrea o mașină de 16.000 euro de care firma nu avea nevoie și banca finanțatoare a importatorului (Porsche România) aprobă leasingul în 5 minute.

În ziua următoare, un angajat relativ nou (6 luni și ceva), necăsătorit, vine să ceară o adeverință de salar, ca să ia un credit imobiliar. Îl întreb cât costă apartamentul (45.000 euro, zice) și mă mir: din ce-o să trăiască? Mă descurc, zice. Îi dau adeverința – convins, după experiența personală cu aceeași bancă, că n-o să-i dea nimeni un credit atât de mare. Ei bine, omul primește finanțare a doua zi, cu condiția să aducă un co-girant. Îl aduce și ia apartamentul de care, tot așa, nu avea neapărată nevoie. Dar era o ocazie bună, de la unul care nu-și mai putea plăti rata.

Și, mai ales, se încadra în politica de creditare a băncilor de atunci, axată pe apartamente și mașini. Consum, nu afaceri. Ce s-a schimbat (esențial) în două decenii? O minimă taxare a băncilor pentru aceste practici era necesară încă din perioada de dinainte de criză, și urgentă după. Asta chiar neluând în calcul sfântul profit, o chestie intangibilă pentru că vezi, suntem în capitalism, nu-i putem strica profitul… instituției. Mai bine taxăm clientul. Sursă foto: capital.ro

Advertisements

Lasă un răspuns