Advertisements

Cum vedem Clujul?

Ne-am obișnuit să-i (re)cunoaștem pe oameni după poze(le pe care le pun pe facebook), însă dincolo de culorile surprinse de aparatul foto mai există ceva. Fiecare pendulează între modul în care îl văd ceilalți – și care-i afectează, desigur traiectoria – și imaginea sa despre sine, autopercepția. Când acestea două sunt armonizate, probabil că omul și-a atins potențialul, dar să reținem că ambele imagini sunt importante.

Nu știu în ce măsură se poate translata asta asupra unui oraș, dar capacitatea de autopercepție e un indicator al mentalității urbane. Reflecția individuală și colectivă asupra imaginii orașului mi se pare mai importantă decât niște poze reușite însoțite de comentarii drăguțe pe facebook. Nu știu în ce măsură locuitorii Clujului, asemeni altor neo-orășeni din România, sunt capabili sau interesați de interogarea propriei condiții ca ființe sociale. Știu doar că abia din acel moment vor deveni cu adevarat orășeni, când își vor ridica asemenea întrebări: cine sunt(em)? nu cine mi-s!

Urbanismul și traficul, ca limbaj non-verbal al orașului, sunt un bun indicator al civismului și al maturității locuitorilor.

Avem două variante: să ne comparăm cu alții mai de jos/mai proști ca noi, sau să încercăm să „citim” din traficul și dezvoltarea orașului nostru în ce măsură clujenii de toate proveniențele sunt (sau au devenit) orășeni în adevăratul sens al cuvântului. Problema la Cluj este și una de structură socială: cât timp electoratul dominant este cel din categoria populației semiurbane / postrurale, nu există suficiente resurse profesionale, după cum nu conștientizăm necesitatea unor politici publice mai complexe, cum ar trebui să se întâmple în cazul unei populații genuin urbane.

Actualii neo-orașeni ai Clujului (în mare parte Napocan) sunt setați în cea mai mare parte pe achiziționarea unui mijloc de transport proprietate personală și într-o oarecare măsură (după buget) pe accederea la spații de locuire, ca simboluri ale ascensiunii sociale sau ale reușitei în viață, comunicabile rudelor ramase la țară / aflate și ele în proces de urbanizare. Politicienii actuali, și ei copii (de copii) de la țară mutați la oraș, rezonează cu electoratul, livrându-i strict ce-și dorește azi: șosele, autorizații și locuri de parcare.

Când încerci să provoci ori să depășești aceste limite (de autopercepție) apare teama: e suficient să amintești de limitele politicienilor autohtoni ca să apară spectrul anarhiei, pericolul subminării democrației, ca și cum lipsa meritocrației și actuala prostocrație n-ar fi de-ajuns. Ne temem de drobul de sare și c-ar putea fi mai rău, nu de habarnamism.

Ne mulțumim să accedem spre un bine minimal: să ne fie bine, ca să nu fie rău – cum ar veni. Dar pentru a ieși din paradigma triumfalismului fosil al cailor putere în traficul urban, avem nevoie și de alte perspective: autopercepția amintită, plus o perspectivă sociodemografică asupra chestiunilor urbanistice/de trafic, ținând cont de dinamismul extrem al schimbărilor prin care trece orașul.

Peste 5-10 ani s-ar putea să locuim în cu totul alt oraș decât cel pe care-l știm azi: construirea de blocuri între case și de cartiere noi la marginea arterelor de legătură dintre cartiere s-ar putea să transforme Clujul, dintr-un oraș industrializat forțat în anii `70, într-un ghetou urban în anii `(20)20.

La câțiva ani după momentul (îndepărtat) când vom termina noi centura metropolitană (2023 e un termen optimist, 2025 realist), s-ar putea să se epuizeze combustibilii fosili, iar trecerea la soluții alternative să reducă drastic, cel puțin pentru o perioadă necesară adaptării, numărul de autovehicule aflate pe șosele.

Șansa Clujului ar fi să se plieze din mers pe nevoile anilor care vin. Asta presupune un exercițiu sincer de autoreflecție al celor care populează acum orașul și se „bucură” de avantajele lui: cine sunt(em), ce este Clujul pentru noi, ce vrem de la orașul ăsta azi și ce vom avea nevoie mâine, cum putem contribui la buna conviețuire în trafic și în cartiere?

E clar ca bună ziua (nu cartierul) că nu suntem vreun Amsterdam, dar nici București și nici Teleorman. Iar pe lângă locul în care ne tot poziționăm pe hartă, important este și unde vrem să ajungem. *adaptat după un comentariu de Hans Hedrich.

Advertisements

Lasă un răspuns