Advertisements

Păcăleli cu caschetă

Serviciul Român de Informaţii nu s-a lăsat mai prejos ca noi de 1 aprilie și a postat pe Facebook textul din imagine, cu subînțelesul străveziu că „știm că știți că știm cât stați pe telefon”. Spus așa pe șleau sună ca o pledoarie pentru serviciile secrete de… Ziua păcăliților, ca și cum românii s-ar fi împăcat cu gândul că-i „ascultă” măcar cineva. Culmea este că mesajul șugubăț a primit multe like-uri de la români, și comentarii de genul:

Spre deosebire de voi, eu stau foarte puţin şi numai pe telefonul meu!

sau: „Păi staţi şi voi cam mult pe telefoanele noastre…“, ori:

Bună gluma 😉 Ştim că ne urmăriţi 🙂

Până la urmă comentariile lăsate la postarea SRI de Ziua Păcălelilor arată că românii s-au resemnat că sunt ascultați și cu rost și fără, și chiar se amuză de situația asta. „În ultimul timp chiar m-am gândit să votez cu voi la viitoarele alegeri” – afirmă cetățenii turmentați – „se pare că sunteți singurii care ne ascultați… cu și fără voia noastră!”

Există în ultima perioadă un interes evident – aflat undeva dincolo de profitabilitate – pentru informație, fapt care amintește de Ministerul Informațiilor (Publice). A fost un minister al Guvernului României creat în 2010 cu scopul de a gestiona informațiile de interes public aflate în posesia administrației centrale și administrației publice locale.

Orwell, tot mai actual?

Poate c-o fi avut vreo logică la acea vreme (de a face un soi de ordine într-un fel de haos), dar aplicată prost. Pentru că ministerul cu pricina exercita un control asupra tuturor informațiilor de interes public și promova politica și programele Guvernului. În ciuda a ceea ce se vehiculează, informația în sine nu aduce niciun profit dacă ea nu este folosită într-un domeniu al cunoașterii. Sau al ne-cunoașterii.

Existența acelui minister a fost criticată, fiind considerat ca un instrument de propagandă politică al PSD pe bani publici și un pericol pentru libertatea de exprimare și accesul la informații – sau cel puțin asta își amintește Wikipedia despre el.

Mie ultima parte cu libertatea de exprimare și accesul la informații mi se pare orwelliană – chiar cunoscând apetența RO Guvernului pentru scheme de personal supradimensionate – ca un fel de Minister al adevărului. De unde apetența asta a noastră, a românilor, după scheme, după supra-reglementare? Am ajuns să-i admirăm pe nemți pentru rigiditate, nu pentru seriozitate.

Vorbeam de cunoaștere și ne-cunoaștere: singurul caz în care informația devine profitabilă este atunci când lipsește, când intervine raritatea. Odată cu dezvoltarea internetului, cred că se insistă atâta cu găselnița fake-news dintr-un motiv anume: pentru a specula această vulnerabilitate a diseminării informației.

Stereotipii ale presei

Da, oricine poate lua și difuza o informație în rețea. Ok, și atunci construim un ditamai Minister al Adevărului, pe simplul motiv că unii sau alții ar putea face confuzie între adevăr și minciună? Gândim, de teama dezinformării, un mecanism greoi, ierarhic – chiar cu riscul ca acesta să blocheze informația?

Poate ca s-a și ajuns aici deja: ministerele se protejează, au ofițeri de presă care scanează deja și internetul, nu doar presa tipărită. Și atunci apar noii băieți deștepți, precum cei din energie, și zic: noi vă dăm informația aia bună, ascunsă de administrație.

Presa „cu adevărat liberă” e noul mit, la 3 decenii de la Revoluție; sau noua Cenușăreasă, pentru că „băieții” se finanțează din donații. Aici avem de a face cu un alt stereotip: fetele de la PR, sau presa pozitivă și comercială, care „vinde” partea bună a lucrurilor, și „băieții” care #rezistă în presă, luptându-se cu politicienii și cu administrația.

Advertisements

Lasă un răspuns