Advertisements

Bloggerii anonimi ai Clujului (1)

Un blog poate adăposti la o adresă oarecare de internet rândurile și gândurile oricărei persoane, din Cluj sau de aiurea. Adăpostul anonimatului e relativ: cel care scrie aici își păstrează cu discreție numele din buletin, nu și personalitatea, pe care și-o exprimă liber (alții zic: exhibă) pe blog – caz în care blogul devine jurnalul online al unui anonim, puțin interesat în a-și asuma paternitatea ideilor.

Acest ultim aspect este și cel mai intrigant pentru cititori, care sesizează aici o contradicție : omul care le-a atras atenția scrie bine, este un autor, probabil (de regulă o persoană cu deprinderea scrisului care simte nevoia de a ține un jurnal literar, urban sau de altă natură), lipsit de orgoliul „creatorului”, fie din cauză că încearcă o exprimare light, fără pretenții sau presiuni, fie pentru că rândurile blogului cuprind reflecții personale, pe care nu vrea să și le asume public.

O reacție normală, întrucât majoritatea cititorilor (după atâția ani de bombardament propagandistic) văd actul de comunicare ca pe o misiune sau o meserie. Greu de crezut că nu se „ascunde” acolo vreun interes, o sarcină de partid sau de serviciu, că persoana care scrie nu reprezintă „interesele” cuiva – nici măcar pe ale sale, din moment ce nu vrea să și semneze sub mesaj.

Într-o lume tot mai albastră (ca să nu zic feisbucistă) și obsedată de reputație, asemenea personaje stârnesc nedumeriri, într-un final. Ne place cum scriu – nu musai tot ce scriu – și îi urmărim c-un soi de curiozitate suspicioasă, poate se dau totuși de gol. Asta m-a făcut să încep un foileton cu bloggerii clujeni ale căror postări le urmăream sau le urmăresc încă.

Azi vi-l prezint pe fostul turdean vissvrix, mutat de câțiva ani în Cluj, undeva în Borhanci sau într-un alt  cartier nou de la periferia orașului – și acesta e singurul aspect cât de cât cunoscut al vieții bloggerului ce face subiectul postării de azi. Un personaj alimentat din filonul culturii franceze, după motto-ul de pe prima pagină a blogului: La vie est courte, mais on s’ennuie quand même (Jules Renard).

Vissurix este probabil arheolog sau istoric, fapt confirmat și de pseudonimul druidic folosit în timp, printre alții, și de bretonul Gwilherm Berthou. Reproduc o postare de-a sa care mi-a atras atenția, de prin perioada TIFF, pe la sfârșitul lunii mai – din seria Prin satul Napoca:

„Nu pot să ignor aspectul rural al metropolei de pe Someș. Plimbările mele cotidiene prin satul iobăgesc transilvan de pe malul Someșului mă aduc tot timpul în contact cu persoane a căror unică educație este școala de dans și bune maniere din Dej.

Cum a dat căldura Clujul s-a transformat iarăși într-un festival perpetuu. Nu zic că asta ar fi un lucru rău, pentru că astfel se atrag turiști care cresc nivelul consumului și tuturor celor care trăim în satul Napoca ne va merge mai bine cândva.

Evenimentele sunt obligatorii pentru că și-a dat seama și primăria că sunt puține lucruri interesante de văzut în Cluj. Un pliant turistic recomanda turiștilor să vadă cimitirul Hajongard și restaurantul Vărzărie. Eu mâncând săptămânal la Vărzărie nu mi-am dat seama că e ceva vizitabil, decât dacă vrei să faci o călătorie în timp, în anii 90, în Tranziție.

Oricum acolo e mai civilizat și mai ok decât pe multe terase cu pretenții și prețuri pe măsură din centru”. Citiți restul postării aici.

Advertisements

Lasă un răspuns