Advertisements

Amintiri despre Revoluția din Cluj, de la Oradea

La Cluj a fost împușcat un foarte bun prieten – Călin Nemeș – în 21 decembrie cred, lângă librăria Universității, povestește avocatul orădean Ovidiu Bojan.

N-a murit, s-a sinucis după câțiva ani. În vremea studenției eram redactor șef la Radio-ul studențesc și regizam trupa de teatru a Universității. Cum el avea înclinații artistice, a venit și la mine la Radio. Am și acum vocea lui înregistrată și a început să facă și spectacole, solicitându-mi chiar sprijinul. Nu intrase chiar atunci la teatru – dar era visul lui să joace și să facă spectacole.

La Cluj a tras armata, bănuiesc că de la unitatea unde am făcut și eu stagiul militar ca proaspăt admis la drept. Era o unitate de securitate pe Budai-Deleanu, bănuiesc ca un ofițer de acolo a tras, dar nu am aflat niciodată detaliile, își continuă Ovidiu Bojan amintirile:

Acum 27 de ani am auzit, dimineața, anunțul privind sinuciderea generalului Milea. Singurul lucru care m-a frapat era că în comunicat se vorbea de trădare, ceea ce făcea notă discordantă cu tăcerea ce însoțea mereu înlocuirea unui ministru sau membru din CC. De zile bune auzeam la Europa Liberă de evenimentele de la Timișoara și mă gândeam că dacă acolo s-a tras în populație, se va întâmpla la fel în orice alt oraș ar fi apărut manifestații de stradă.

Pe la prânz – eram la baroul de avocați – cineva mi-a spus că Ceaușescu a fugit. Am crezut că e o glumă, mi-l imaginam apărat de mitraliere și gărzi dispuse oricând să deschidă focul. Abia când i-am văzut pe Caramitru și Dinescu la televizor am realizat că e adevărat.

M-am gândit pentru o secundă cum de a fugit Ceaușescu fără să se tragă un foc, când la Timișoara se trăsese fără a exista un pericol iminent la adresa lor sau a regimului. Primul drum pe care l-am făcut a fost la alimentara unde, din fericire, se mai găsea șampania comercializată sub denumirea de vin spumant și la care nu se înghesuia nimeni.

Am petrecut seara împreună cu un prieten judecător, euforici și entuziasmați că trăiam ziua pe care nu speram s-o mai apucăm și auzind că spre Oradea s-ar îndrepta elicoptere cu securiști (zvon despre care am aflat ulterior că a fost lansat în toate orașele României) ne-am dus să apărăm Primăria Oradea.

bojan2Ce-o fi fost în mintea noastră, câtă inconștiență să ne imaginăm că lumea adunată în fața Primăriei ar face față chiar și unui grup redus de luptători profesioniști înarmați și cu arme de foc, nu știu. Nu vroiam să fim nici eroi, nici martiri, mai degrabă, prinși în țesătura dezinformărilor și manipulărilor, ne credeam imuni la gloanțe, aidoma celor din celebrul balcon de la București luminat de reflectoare în care s-au perindat toți liderii momentului și asupra căruia nu s-a tras nici măcar un foc de armă, în timp ce prin alte părți erau morți și răniți. În timp ce sute de persoane zgribuleam în stradă, în clădirea Primăriei se împărțeau funcții celor care avuseseră inteligența de a nu dârdâi afară, ci a se grăbi la căldură să ocupe locurile lăsate libere de vechea administrație. Mai târziu ăstora li s-a spus emanați, li s-a imputat oportunismul, dar ce mai conta: unii ocupaseră locuințele foștilor secretari de partid, pe care ulterior le-au și cumpărat.

Aveau posturi confortabile și bine plătite, ei și familiile lor și mai aveau și certificate de revoluționar. Unele din acele personaje nu mi-au iertat niciodată atitudinea, nici critici publice făcute prin televiziunea Oradea, cred primul post de televiziune independent din România, unele din acele materiale avându-le și azi în colecția personală.
Nu numai că nu m-au iertat, dar mi-au dat o lecție pe care nu o știam și anume că dezinformarea și discreditarea, afirmațiile inventate la adresa cuiva plasate cu talent și conspirativ sunt arme mult mai redutabile decât confruntarea pe față, publică.

Sunt convins că un fost informator care inventa date acuzatoare la adresa celor pe care îi antipatiza, care își picta colegii și chiar persoanele care îl credeau prieten, a fost și este incomparabil mai inventiv și obișnuit cu lansarea de acuzații prezentate ca informații confidențiale decât cetățeanul obișnuit, care îți spune direct ce are de spus și la nervi te înjură eventual în gura mare, dar nu te sapă conspirativ.

A doua lecție pe care am învățat-o atunci este că indiferent de tipul mișcării sociale, de schimbarea regimului sau doar a unor grupuri politice, mereu vor apare oportuniștii orientați care vor profita de schimbare pentru a ajunge în locurile călduțe în timp ce marea masă va lupta și se va bate pentru ei. Idealiștii, chiar dacă au grad ridicat de notorietate, vor fi folosiți eventual pentru imagine așa cum s-a întâmplat și cu FSN din care, în doar câteva luni, au ieșit tocmai aceia care luptaseră cu adevărat pentru o idee.

Chiar dacă o mișcare politică se naște și pornește cu bună credință și din dorința de schimbare generală în bine, de îndată ce începe să aibă un suport public este infestată și invadată de oportuniști isteți capabili să preia și să transmită mesajul partidului, persoane afabile și simpatice a căror scop real devine vizibil odată cu accederea în cercul aleșilor, la posturi, avantaje economice sau sociale. Sunt convins că mulți care au avut răbdarea să citească până aici vor fi tentați să mă contrazică așa că întreb:

Care a fost formațiunea politică de după 1989, din sutele apărute și majoritatea dispărute de pe scena politică, ce și-a păstrat integritatea și calitatea liderilor? Dacă nu găsiți nici măcar una care să nu fi suferit de lupte interne, de confruntări între grupuri de interese, de transformarea gașcă în care unii să câștige și alții să fie excluși, care odată ajunsă la putere sau în preajma acesteia să nu emită pretenții privind posturi pentru clienții politici, posturi care nu au nici o legătură cu politica – atunci înseamnă că am totuși dreptate.

Asta nu înseamnă că lucrurile nu merg înainte, că partidele în ansamblul lor nu încearcă să atragă electoratul luând măsuri dorite de societate. Dimpotrivă, uneori se iau măsuri exagerate și greșite, de dragul populismului și al electoratului. Consecința oportunismului susținut deseori vehement de idealiști sau inconștienți este accesul la decizie al incompetenților. Istețul politic ajuns la vârf nu se va înconjura niciodată de competenți, independenți datorită calităților profesionale și implicit periculoși preferând locotenenți devotați cauzei și generalului.

Ceea ce a făcut Ceaușescu în anii 70-80, când a trecut pe linie moartă toate vocile cu notorietate și chiar competență din toate structurile de stat și partid, înconjurându-se de miniștri incompetenți și chiar agramați nu se deosebește prea mult de situații întâlnite în trecutul recent. Asta face ca, dincolo de discursuri și declarații de intenție, sectoare importante să meargă azi din rău în mai rău indiferent că vorbim de sănătate sau învățământ, de autostrăzi sau alte investiții publice, indiferent chiar de fondurile alocate sau de profesioniștii care mai apar la o câte o inaugurare doar ca apoi să constatăm că investiția era inutilă, prost gândită sau prost executată sau toate la un loc.

Între timp și noi am revenit la a ne înjura cu adversarii politici ca-n 1990, când Câmpeanu sau Rațiu erau huiduiți și scuipați de oameni care habar n-aveau cine sunt cei doi, dar era suficient că îndrăzneau să se opună providențialului FSN. Ceaușescu se poate simți răzbunat.

Suntem mai fericiți azi ? Suntem mai solidari azi? Poate singurul avantaj al partidului unic era că uram un singur lider și un singur partid – azi urâm nu numai partide și lideri, ci chiar și pe susținătorii partidului urât.

Nu mai încăpem unii de alții, nu mai știm să ne bucurăm de lucruri mărunte. Crăciunul sărbătorit în ilegalitate pe vremea lui Ceaușescu ne apropia, nu ne izola în înghesuiala din hypermarketuri. Dacă regret ceva, nu e statul în frig degeaba, nu sunt alegeri greșite făcute în acea perioadă ci solidaritatea din acele zile când, pentru scurt timp, indiferent de etnie am fost o țară, nu o populație.
Advertisements
One Response to “Amintiri despre Revoluția din Cluj, de la Oradea”
  1. Murphy 26 decembrie 2016

Lasă un răspuns